Stig Dagerman - Nevoia noastra de consolare este imposibil de saturat

 Traducere dupa versiunea cantata de Les Tetes Raides :

Sunt lipsit de credinta, deci nu pot fi fericit, caci un om care risca sa se teama ca viata sa este o ratacire absurda catre o moarte sigura, nu poate fi fericit. Nu am primit mostenire nici dumnezeu, nici punct fix pe pamant de unde as putea atrage atentia vreunui zeu : nu mi s-a incredintat nici furia bine deghizata a scepticului, nici viclenia de (indian) Sioux a rationalistului sau candoarea ardenta a ateului. Nu indraznesc deci sa arunc cu piatra nici in cea care crede in lucruri care nu-mi inspira decat indoiala, nici in cel care cultiva indoiala ca si cum nu ar fi, si ea, inconjurata de tenebre. Aceasta piatra m-ar atinge si pe mine, caci sunt sigur de un lucru : nevoia de consolare pe care o cunoaste fiinta omeneasca este imposibil de saturat.

In ce ma priveste, urmaresc consolarea asa cum vanatorul urmareste vanatul. Oriunde mi se pare ca o zaresc in padure, trag. De cele mai multe ori nu ating decat vidul, dar din cand in cand, o prada imi cade la picioare. Si, cum stiu ca (consolarea) nu dureaza decat timp de un suflu de vant in creasta unui copac, ma grabesc sa ma duc la victima mea.

Ce am atunci in brate ?

Pentru ca sunt un singuratic : o femeie iubita sau un tovaras de drum nefericit. Pentru ca sunt poet : un arc de cuvinte, caci simt bucurie si teama cat sa ma inalt. Pentru ca sunt prizonier : o viziune brusca a libertatii. Pentru ca sunt amenintat de moarte : un animal viu si cald, o inima care bate sarcastic. Pentru ca sunt amenintat de mare : un recif de granit dur.

Dar exista si consolari care vin la mine fara sa fie chemate si imi umplu camera de soapte odioase : Sunt placerea ta – iubeste-i pe toti. Sunt talentul tau – abuzeaza-ma, asa cum faci cu tine ! Sunt dorinta ta de placeri – traiasca gurmanzii ! Sunt singuratatea ta – dispretuieste oamenii ! Sunt aspiratia ta catre moarte – atunci transeaza !

Muchia de cutit este ingusta. Viata mea este amenintata de doua pericole : de gurile avide ale lacomiei, si pe de alta parte de amaraciunea avaritiei care se hraneste din ea insasi. Dar ma incapatanez sa refuz a alege intre orgie si asceza, chiar daca pentru asta trebuie sa indur supliciul de foc al dorintelor mele. Pentru mine nu ajunge sa stiu ca deoarece nu suntem liberi de actele noastre, totul are scuza. Ce caut nu este o scuza pentru viata mea ci contrariul unei scuze : iertarea. Imi vine in cele din urma ideea ca orice consolare care nu ia in considerare libertatea mea, este inselatoare, caci nu este decat imaginea reflectata a disperarii mele. Intr-adevar, cand disperarea mea imi spune : pierde-ti increderea, caci fiecare zi nu este decat un armistițiu intre doua nopti, falsa consolare îmi spune : Spera, caci fiecare noapte nu este decât un armistițiu intre doua zile.

Dar umanitatea nu are ce face cu o consolare in forma de spirit : ea are nevoie de o consolare care ilumineaza. Si cel care doreste sa devina rau, adica omul care actioneaza ca si cum toate actiunile pot fi justificate, trebuie sa aiba macar bunatatea de a o mentiona cand isi atinge scopul.

Nimeni nu poate enumera toate cazurile in care consolarea devine o necesitate. Nimeni nu stie cand va cadea crepusculul si viata nu va fi o problema care poate fi rezolvata divizand lumina de intuneric si zilele de nopti, ci o calatorie imprevizibila intre locuri care nu exista. Pot, de exemplu, sa merg pe mal si sa simt dintr-o data provocarea inspaimantatoare pe care eternitatea o lanseaza existentei mele in miscarea perpetua a marii si in fuga perpetua a vantului. Ce devine atunci timpul, daca nu o consolare ca nimic din ce e uman nu dureaza – si ce consolare mizerabila, care nu imbogateste decat elvetienii.

Pot sa raman asezat in fata unui foc, in camera cea mai putin expusa pericolului si sa simt dintr-o data moartea cum ma cerne. Ea se gaseste in foc, in obiectele ascutite care ma inconjoara, in greutatea acoperisului si in masa zidurilor, ea se regaseste in apa, in zapada, in caldura si in sangele meu. Ce devine atunci sentimentul uman de siguranta daca nu o consolare pentru faptul ca moartea este ce e mai aproape de viata – si ce consolare mizerabila , care nu face decat sa ne aminteasca ce vrea sa ne faca sa uitam !

Pot sa imi umplu toate paginile albe cu cele mai frumoase combinatii de cuvinte pe care le poate imagina creierul meu. Avand in vedere ca vreau sa ma asigur ca viata mea nu e absurda si ca nu sunt singur pe pamant, adun toate aceste cuvinte intr-o carte si o ofer lumii. In schimb, aceasta imi da bogatia, gloria si tacerea. Dar ce pot face cu acesti bani si ce placere pot sa simt cand contribui la progresul literaturii – nu doresc decat ce nu voi avea : confirmarea ca ale mele cuvinte au atins inima lumii. Ce devine atunci talentul meu daca nu o consolare pentru faptul ca sunt singur – dar ce consolare inspaimantatoare, care ma face sa imi resimt singuratatea de cinci ori mai tare !

Pot sa vad libertatea incarnata intr-un animal care traverseaza cu repeziciune luminisul si sa aud o voce care sopteste : Traieste simplu, ia ce vrei si nu-ti fie teama de legi ! Dar ce este acest sfat bun daca nu o consolare pentru faptul ca libertatea nu exista – si ce consolare nemiloasa pentru cel care isi spune ca fiinta omeneasca a avut nevoie de milioane de ani ca sa devina o soparla !

La final, pot sa imi dau seama ca acest pamant este o groapa comuna in care regele Solomon, Ofelia si Himmler se odihnesc unul langa altul . Pot sa concluzionez ca si calaul si nefericita se bucura de aceeasi moarte ca si inteleptul, si ca moartea ne poate fi o consolare pentru o viata ratata. Dar ce consolare atroce pentru cel care vrea sa vada in viata o consolare pentru moarte !

Nu posed nici o filozofie in care sa ma pot misca precum pestele in apa si pasarea in cer. Tot ce posed e un duel si acest duel se da in fiecare minut al vietii mele intre false consolari, care nu fac decat sa sporeasca neputinta mea si sa adanceasca disperarea, si cele adevarate, care duc spre o libertate temporara. Ar trebui poate sa spun: cea adevarata, caci, in adevar, singura consolare care e reala pentru mine este ca sunt un om liber, un individ inviolabil, o fiinta suverana in interiorul limitelor mele.

Dar libertatea incepe prin sclavie si suveranitatea prin dependenta. Semnul sigur al servitutii mele este frica de a trai. Semnul definitiv al libertatii mele este faptul ca frica lasa loc bucuriei linistite a independentei. As putea spune ca am nevoie de dependenta pentru a putea cunoaste in cele din urma consolarea ca sunt un om liber, si este cu siguranta adevarata. In lumina actelor mele, imi dau seama ca toata viata mea nu ar fi avut ca scop decat sa-mi aduca nefericirea. Ce ar fi trebuit sa-mi aduca libertatea, imi aduce sclavia si pietre in loc de paine.

Ceilalti oameni au stapani. In ce ma priveste, talentul meu ma face sclav pana in punctul in care nu indraznesc sa il folosesc, de frica sa nu-l pierd. In plus, sunt atat de mult sclavul numelui meu, ca nu indraznesc sa scriu un rand de frica sa nu-i fac rau. Si, atunci cand depresia soseste in cele din urma, sunt de asemena sclavul ei. Cea mai mare dorinta a mea este de a o retine, cea mai mare placere este sa simt ca tot ce valorez se regaseste in ce credeam ca am pierdut : capacitatea de a crea frumusete pornind de la disperarea mea, de la dezgustul si slabiciunile mele. Cu o bucurie amara, doresc sa vad casele mele cazand in ruina si sa ma vad invelit pe mine insumi in zapada uitarii. Depresia mea este o papusa ruseasca, si in ultima papusa, se gasesc un cutit, o lama de ras, un peste, o apa adanca si un salt in hau. Sfarsesc prin a deveni sclavul acestor instrumente ale mortii. Ma urmaresc precum cainii, doar daca nu cumva cainele sunt chiar eu. Si mi se pare ca sinuciderea este singura dovada a libertatii umane.

Dar, venind dintr-o directie pe care nu o banuiesc inca, iata ca se apropie miracolul eliberarii. Acesta se poate produce pe un mal, si aceeasi eternitate care imi trezea frica mai devreme este acum martorul ascensiunii mele la libertate. In ce consista deci acest miracol ? Pur si simplu in brusca descoperire ca nimeni, nici o putere, nici o fiinta omeneasca n-are dreptul sa lanseze catre mine exigente precum cea ca dorinta mea de a trai sa scada. Caci daca aceasta dorinta nu exista, ce poate atunci exista ?

Deoarece sunt pe malul marii, pot invata de la mare. Nimeni n-are dreptul sa ii ceara marii sa poarte toate vapoarele, sau vantului sa umfle perpetuu toate panzele. De asemnea, nimeni nu are dreptul sa imi ceara ca viata mea sa consiste in a fi prizonierul anumitor functii. Pentru mine, nu este datoria inainte de toate : ci viata inainte de toate. Ca si ceilalti oameni, am si eu dreptul la momente in care pot face un pas inapoi si sa simt ca nu sunt numai o parte din aceasta masa pe care o numim populatia globului, ci si o unitate autonoma.

Numai intr-un asemenea moment pot sa ma eliberez de toate faptele vietii care inainte mi-au cauzat disperarea. Pot recunoaste ca marea si vantul nu vor sovai sa imi supravietuiasca si ca eternitatea nu se ingrijeste de mine. Dar cine imi cere sa ma ingrijesc de eternitate ? Viata mea e scurta numai daca o pun pe esafodul timpului. Posibilitatile dintr-o viata sunt limitate numai daca numar cuvintele sau cartile pe care voi avea timp sa le creez inainte de a muri. Dar cine imi cere sa numar ? Timpul nu este etalonul care se potriveste vietii. In fond, timpul este o unitate de masura fara valoare caci nu atinge decat operele avansate ale vietii mele.

Dar tot ce este important si tot ce ii da vietii mele continutul sau minunat : intalnirea cu o fiinta iubita, o mangaiere pe piele, un ajutor intr-un moment critic, spectacolul clarului de luna, o plimbare pe mare intr-o barca cu panze, bucuria pe care i-o dau unui copil, frisonul in fata frumusetii, toate acestea se deruleaza in totalitate in afara timpului, caci nu conteaza ca intalnesc frumusetea timp de o secunda sau de 100 de ani. Nu numai ca fericirea se situeaza in afara timpului, dar ea neaga orice relatie intre acesta si viata.

Ridic deci de pe umerii mei povara timpului si cu aceasta ocazie pe aceea a performantelor care mi se cer. Viata mea nu este ceva ce trebuie masurat. Nici saltul capriorului, nici rasaritul soarelui nu sunt performante. O viata omeneasca nu este nici ea o performanta, ci ceva care creste si cauta sa atinga perfectiunea. Si ce este perfect nu indeplineste o performanta : ce este perfect lucreaza in repaus. Este absurd sa pretindem ca marea este facuta sa poarte flote sau delfini. Desigur, ea o face – dar pastrandu-si libertatea. Este de asemnea absurd sa pretindem ca omul este facut pentru altceva decat pentru a trai. Desigur, el aprovizioneaza masini si scrie carti, dar poate la fel de bine sa faca si altceva. Important este sa faca ceea ce face in deplina libertate si cu constiinta intreaga ca, precum oricare alt element al creatiei, el este un scop in sine. Se odihneste in sine insusi ca o piatra pe nisip.

Pot chiar sa ma eliberez de puterea mortii. E adevarat ca nu ma pot elibera de ideea ca moartea merge in urma mea si nici sa neg ca e reala. Dar pot reduce la zero amenintarea pe care o constituie, incetand sa imi agat viata pe puncte de sprijin atat de precare precum timpul si gloria.

Insa nu este in puterea mea sa raman intors etern catre mare si sa compar libertatea sa cu a mea. Va veni si momentul cand va trebui sa ma intorc catre pamant si sa fac fata organizatorilor opresiunii careia ii sunt victima. Voi fi atunci constrans sa recunosc ca omul a dat vietii lui forme care, cel putin in aparenta sunt mai puternice decat el. Chiar si cu libertatea mea recenta nu pot sa le sparg, nu pot decat sa suspin sub greutatea lor. Insa, printre exigentele care apasa peste om, pot sa vad care sunt absurde si care sunt ineluctabile. Dupa mine, un fel de libertate este pierduta pentru totdeauna sau pentru mult timp. Este vorba despre libertatea de a poseda propriul element. Pestele il are pe al sau, la fel si pasarea si animalul terestru. Thoreau avea inca padurea Walden – dar unde e acum padurea unde fiinta omeneasca poate sa arate ca este posibil sa traiasca in libertate, in afara formelor incremenite ale societatii ?

Sunt obligat sa raspund : nicaieri. Daca vreau sa traiesc liber, trebuie sa o fac pe moment in interiorul acestor forme. Lumea este deci mai puternica decat mine. Puterii sale nu pot sa ii opun decat pe mine insumi – dar, pe de alta parte, este considerabil de mult. Cat timp nu ma las strivit de numar, sunt eu insumi o putere. Si puterea mea este redutabila atata timp cat pot sa opun forta cuvintelor mele celei ale lumii, caci cel care construieste inchisori se exprima mai putin bine decat cel care construieste libertatea. Dar puterea mea nu va mai cunoaste limite in ziua in care nu voi avea decat tacerea pentru a-mi apara inviolabilitatea, caci un topor nu poate face nimic impotriva tacerii vii.

Aceasta este unica mea consolare. Stiu, caderile in depresie vor fi numeroase si profunde, dar amintirea miracolului eliberarii ma poarta ca o aripa catre un scop care ma ameteste : o consolare care poate fi mai mult decat o consolare si mai mare decat o filozofie, adica un motiv de a trai. 

 

Blog de traduceri literare din franceza

Imi doresc sa fac accesibile benevol texte din franceza pe care le iubesc pentru cat mai multi oameni.